Adevărul ȘOCANT despre filmările influencerilor în instituții

Adevărul ȘOCANT despre filmările influencerilor în spații publice și instituții: ce NU îți spune nimeni

De ceva vreme circulă pe rețelele sociale un tip de conținut devenit trend: persoane care intră cu telefonul pornit în magazine, primării, spitale sau alte instituții, citează două-trei articole de lege și filmează agresiv angajați care nu au treabă cu publicul, publicând materialul drept "testare a legalității" sau "activism". Mulți sunt convinși — și încearcă să convingă și pe cei filmați — că au un drept necondiționat de a filma orice, oriunde, oricui, pentru că "așa e legea". Nu este așa, iar confuzia vine dintr-o interpretare selectivă a legislației.

Să fim bine înțeleși: semnalarea neregulilor din instituții și responsabilizarea autorităților sunt demersuri legitime și necesare într-o societate democratică. Problematică nu este dorința de a expune o disfuncționalitate, ci metoda aleasă: provocarea deliberată, hărțuirea unor angajați care nu au nicio atribuție în comunicarea publică.

De ce influencerii cred că au voie să filmeze peste tot

Pentru că poliția are, de fapt, dreptate atunci când spune că filmarea în spațiul public nu este interzisă. Problema apare când influencerii extind această frază corectă la locuri unde nu se aplică deloc.

Spațiu public este strada, un parc, o piață — zone în care nu există un regim de acces stabilit de un administrator.

Spațiu accesibil publicului este cu totul altceva: o primărie, un spital, un magazin sunt spații în care publicul are acces pentru un scop determinat, dar rămân spații private sau administrative, cu reguli stabilite de instituția care le administrează — nu de persoana care intră cu telefonul pornit.

Poliția "pare" să le dea dreptate influencerilor pentru că, de regulă, nu are competența de a interpreta GDPR sau regulamentele de acces ale unei instituții — rolul ei pe teren este menținerea ordinii publice, nu arbitrarea unui conflict de protecția datelor. Absența unei reacții din partea unui polițist la fața locului nu înseamnă că filmarea e legală — înseamnă doar că poliția nu e autoritatea competentă să constate asta pe loc.

Distincția fundamentală: funcție publică vs. persoană privată

Legea nu tratează la fel pe toată lumea filmată într-o instituție, și aici apare cea mai mare parte a confuziei.

Pentru funcționari publici, polițiști, jandarmi și demnitari, în timpul exercitării atribuțiilor (o intervenție pe stradă, o ședință publică, o audiență oficială), există o excepție reală de la dreptul la imagine. Art. 75 din Codul Civil prevede că nu constituie o încălcare folosirea imaginii unei persoane pentru informarea publicului atunci când privește o persoană publică, în legătură cu exercitarea funcției sale. Este mecanismul prin care presa și cetățenii pot documenta activitatea autorităților — o formă de control public legitim.

Pentru restul angajaților — un funcționar de birou, un angajat de magazin, un medic aflat în cabinet, un DPO care nu are program de audiențe cu publicul — această excepție nu se aplică. Regula de bază revine în vigoare: dreptul la propria imagine, protejat de art. 73-74 din Codul Civil, care impune consimțământul persoanei pentru captarea și publicarea imaginii sale. Un angajat obișnuit nu devine "persoană publică" prin simplul fapt că lucrează într-o instituție publică sau într-un spațiu deschis publicului.

Filmarea nu este echivalentă cu dreptul la informare

Un argument frecvent invocat de cei care filmează este dreptul de acces la informații de interes public (Legea 544/2001). Acest argument confundă dreptul de a solicita informații cu dreptul de a le obține prin metoda aleasă de solicitant. Legea garantează accesul la informație, dar nu impune instituției obligația de a răspunde verbal, pe loc, în fața unei camere. Mecanismul legal corect pentru solicitări și sesizări este cel scris, reglementat de Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind soluționarea petițiilor: cererea se depune în scris, iar instituția are obligația de a răspunde tot în scris, în termenul legal. Refuzul unui angajat de a oferi un răspuns instantaneu, pe cameră, nu este o încălcare a legii — este aplicarea corectă a procedurii.

Cadrul legal real: GDPR, CEDO, CJUE și Ordinul 1365/2008

GDPR — imaginea rămâne dată cu caracter personal. Din perspectiva Regulamentului (UE) 2016/679, imaginea unei persoane identificabile este dată cu caracter personal (art. 4), iar orice filmare reprezintă o prelucrare de date care necesită un temei legal valabil (art. 6). Pentru date din categorii speciale, precum informațiile medicale ale pacienților, protecția este suplimentară (art. 9).

CJUE, cauza Buivids (C-345/17). Curtea a stabilit că o persoană care filmează și publică pentru social media nu se poate ascunde în spatele excepției pentru "activități personale sau domestice" din GDPR — acea excepție e rezervată strict sferei private, familiale, nu conținutului destinat publicului larg. Aceeași hotărâre a recunoscut însă că persoana poate invoca derogarea pentru scopuri jurnalistice (art. 85 GDPR, transpusă prin art. 7 din Legea 190/2018), chiar fără acreditare de presă — dar numai dacă activitatea are cu adevărat scop de informare a publicului. Cele două concluzii nu se exclud: GDPR se aplică integral filmării, iar derogarea jurnalistică, dacă e invocată, trebuie dovedită prin conținut, nu doar afirmată.

CEDO — testul de proporționalitate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conturat concret acest test în cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), stabilind criteriile pentru a pune în balanță dreptul la viață privată (art. 8 din Convenție) cu libertatea de exprimare (art. 10): contribuția reală a materialului la o dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei filmate și subiectul concret al filmării, precum și comportamentul anterior al persoanei vizate. Libertatea de exprimare nu acoperă scandalul, intimidarea sau căutarea senzaționalului pentru vizualizări pe TikTok sau YouTube — este exact tipul de conduită pe care Curtea a exclus-o din sfera de protecție a art. 10.

Ordinul MS 1365/2008. Pentru spitale, există un temei legal explicit și independent de restul discuției: accesul persoanelor care au asupra lor aparate de filmat, fotografiat sau de înregistrat se face numai cu aprobarea managerului spitalului, iar reprezentanții presei pot filma exclusiv în spațiile pentru care managerul și-a dat acordul explicit — interzicând implicit filmarea în holuri medicale, cabinete, UPU, saloane, laboratoare și orice zonă cu pacienți sau date medicale.

În practică, testul de proporționalitate este rareori îndeplinit de cei care filmează angajați aleatorii, fără nicio faptă concretă și verificată de vreo autoritate în prealabil. Interesul public trebuie să privească un subiect real — un abuz documentat, o disfuncție dovedită — nu poate fi construit ulterior din reacția unei persoane filmate fără avertisment.

Persoana filmată păstrează, în orice caz, dreptul de opoziție prevăzut de art. 21 GDPR și dreptul la ștergerea datelor conform art. 17, plus posibilitatea unei plângeri la Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Filmarea și publicarea sunt două fapte distincte

Captarea imaginii — filmarea în sine — constituie deja o prelucrare de date cu caracter personal în sensul GDPR și necesită un temei legal propriu, indiferent dacă materialul este publicat ulterior sau nu; invocarea faptului că filmarea servește doar drept "dovadă" păstrată pentru sine nu înlătură nevoia unui temei valabil conform art. 6.

Publicarea și difuzarea pe internet reprezintă un al doilea act de prelucrare, cu un impact disproporționat mai mare asupra persoanei vizate — audiența nu mai este limitată, materialul devine practic imposibil de retras complet, iar prejudiciul se produce indiferent de eventuala ștergere ulterioară. Chiar dacă s-ar admite, ipotetic, un temei pentru captarea imaginii, publicarea acesteia fără consimțământ deschide, separat, calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru daune morale, în baza art. 252-253 din Codul Civil.

Spații unde filmarea este interzisă

• spitale — holuri medicale, cabinete, UPU, saloane, laboratoare
• direcții de sănătate publică, colegii profesionale (Colegiul Medicilor și similare)
• birouri administrative fără program de audiențe
• orice zonă cu date personale vizibile — dosare, monitoare, registre
• arhive și spații cu acces restricționat prin regulament intern

Spații unde filmarea poate fi permisă, cu limite clare

• ghișee cu program declarat de relații cu publicul, în limitele activității de informare, nu ale hărțuirii unui anumit angajat
• zone de informare publică (avizier, recepție generală) fără persoane identificabile filmate în prim-plan fără acord
• spații fără date personale vizibile ale altor persoane

Chiar și în aceste spații, filmarea unui anume angajat, izolat, fără acordul lui, rămâne supusă acelorași reguli de consimțământ discutate mai sus — accesul publicului într-o zonă nu echivalează cu consimțământul la filmare al fiecărei persoane prezente acolo.

Cum manipulează unii influenceri legea, în practică

• confundă spațiul public cu spațiul accesibil publicului, ca și cum ar fi identice
• citează articole de lege scoase din context sau pur și simplu inexistente cu numărul respectiv
• folosesc intimidarea și presiunea socială a camerei pornite pentru a forța un răspuns "pe loc"
• filmează insistent persoana din fața lor pentru a o pune în defensivă și a obține o reacție filmabilă
• montează și taie filmările astfel încât varianta publicată să pară că le dă dreptate

Ce se întâmplă când persoana refuză să plece

Situația în care cineva intră într-un birou fără program cu publicul și refuză să părăsească spațiul la cererea celui îndreptățit nu este doar o problemă de bune maniere — este o faptă prevăzută de Codul Penal. Art. 225 (violarea sediului profesional) incriminează exact acest comportament: pătrunderea fără drept sau refuzul de a părăsi, la cererea persoanei îndreptățite, un sediu în care o persoană fizică sau juridică — inclusiv o autoritate sau instituție publică — își desfășoară activitatea profesională. Fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Separat, dacă filmarea vizează convorbiri private sau o persoană aflată într-o încăpere/dependință cu caracter privat, poate fi incidentă și infracțiunea de violare a vieții private (art. 226 Cod Penal) — cele două articole acoperă situații diferite și pot fi, după caz, aplicabile simultan.

Ce pot face instituțiile, concret

Protecția eficientă în teren nu vine din a cita legea pe cameră în timp real — vine din pregătire procedurală prealabilă.

• Reguli scrise, în ROF sau Regulamentul Intern. Fără o interdicție asumată în scris de instituție, angajatul de la ghișeu rămâne singur în fața camerei, iar poliția nu poate acționa ferm în lipsa unei politici de acces documentate.
• Afișe clare la intrarea în zonele fără acces public, de tipul: "Zonă administrativă – accesul neautorizat și filmarea sunt interzise, conform Ordinului MS nr. 1365/2008 și art. 225 Cod Penal" (pentru unități sanitare) sau temeiul echivalent pentru alte tipuri de instituții.
• Conduita angajaților: nu intră în polemici juridice improvizate pe cameră; invocă procedura scrisă disponibilă; cer, calm, oprirea filmării și părăsirea spațiului; cheamă poliția dacă persoana refuză să se conformeze.
• Ce trebuie să consemneze poliția, odată chemată: refuzul de a părăsi spațiul, tulburarea activității instituției, eventuala intimidare sau hărțuire a personalului, accesul într-o zonă cu regim restricționat — toate acestea sunt elemente relevante pentru art. 225 Cod Penal, indiferent dacă poliția are sau nu competență proprie pe GDPR.
• Dacă materialul ajunge totuși online: plângere la ANSPDCP, cerere de ștergere a conținutului către platformă, și, separat, acțiune civilă pentru daune morale — cele trei căi nu se exclud reciproc.

Concluzie

Libertatea de a filma nu este un pașaport pentru abuz. Legislația românească și europeană nu conferă niciunei persoane un drept nelimitat de a filma orice angajat, în orice context, sub pretextul unui "test de legalitate" autoproclamat. Excepțiile reale există — și privesc, în principal, activitatea publică a funcționarilor, polițiștilor și demnitarilor, nu pe restul angajaților unei instituții. Instituțiile au, la rândul lor, obligația legală de a proteja pacienții, angajații și datele personale gestionate. Pentru toți ceilalți, regula rămâne cea din Codul Civil: dreptul la propria imagine se respectă prin consimțământ, iar refuzul acestuia este suficient în sine, indiferent de justificarea invocată de cel care filmează. Când legea e aplicată corect, manipularea se prăbușește.

Acest articol are caracter informativ general și nu constituie consultanță juridică pentru o situație individuală. Pentru instituții care doresc o procedură internă de acces și regim al filmărilor conformă cu legislația aplicabilă, recomandăm o analiză punctuală a specificului activității.

Ai fost filmat agresiv într-o instituție? Legea e de partea ta mult mai des decât crezi — nu a influencerului cu telefonul pornit.